Orbi.

Toti suntem orbi.
Toti suntem ce vrem sa parem.
Dar de fapt... ce suntem noi? Cine suntem noi? De ce suntem aici? Ce scop avem?

Trecem pe strada in fiecare zi pe langa oameni fara casa, pe langa batrani bolnavi si pe langa copii abandonati. Poate am observa toate astea daca ne-am deschide ochii, si daca am privi cu atentie.
Nu vedem dragostea. Nu vedem cand se naste. Nu vedem cand dispare. Vedem, in schimb, doi tineri care merg pe strada, la brat sau tinandu-se de mana. Dar ceea ce nu vedem, este durerea pe care unul dintre ei o simte, nesiguranta din interior.
Suntem orbi!
Nu vedem, sau refuzam s-o facem, atunci cand cineva tine cu adevarat la noi, alegand persoanele carora de multe ori nu le pasa sa fie langa noi.

Nu bagam in seama natura. De multe ori nu observam cantecul unei pasari, mirosul unei flori, culorile minunate ale frunzelor in timpul toamnei. Trecem, indiferenti.
Nu raspundem cu un zambet oamenilor din jurul nostru, nu facem nimic pentru a-i ajuta.
Suntem orbi!

Nu vedem talentele celor din jurul nostru, nu ne mai face nimic fericiti. Atunci cand suntem copii vedem totul. Cu cat inaintam in varsta, incepem sa orbim, incepem sa nu mai bagam in seama nimic, pe nimeni...
Suntem orbi!

Nu ascultam un strigat de ajutor. Poate il ascultam daca este nevoie, daca ne iese noua ceva din ajutorul dat altei persoane.
Suntem orbi! Si surzi! Si prosti!

Si tu, care imi citesti acest post, o sa spui ca sunt tampita, ca nu e adevarat, dar cand a fost ultima data cnd ai ajutat pe cineva? Cand ai observat cersetorul din coltul strazii, nu din teama, ci din mila? Cand te-ai purtat ca tine insuti in fata cunoscutilor tai? Cand a fost ultima oara cand ai observat zumzetul albinelor sau ciripitul pasarilor, dimineata? Ai mai vazut prunzele care cad, inca de la sfarsitul verii? Si daca raspunsul este de curand, felicitari, esti doar chior. Exista multe alte lucruri pe care nu leai observat si de care nu te-ai bucurat.

La fel de oarba ca si voi,
Ashlee